– De ce alegi sa te intorci?
– Pentru ca am nevoie de tine.
– Probabil nu ne-am sincronizat.
– De ce spui asta?
– Pentru ca atunci cand eu am avut nevoie de tine tu nu ai fost aici.
– …
– Defapt niciunul nu ne-am sincronizat sau poate eu nu am avut nevoie de tine si nici tu nu ai nevoie de mine acum, ci doar cautam pe cineva care sa ne scoata din rahatul in care persistam sa traim.
– Nu eram pregatit si nici nu puteam oferi ceea ce iti doreai.
– Nu imi doream nimic.
– Ma vroiai pe mine si nici eu nu ma mai regaseam atunci.
– Asta am inteles, cu timpul. Atunci eram mai putin capabila.
– Cred ca mi-am pierdut trenul. Nu?
– Depinde cum privesti lucrurile si cum iti doresti sa le percepi.
– Cum as putea altfel?
– Asta o stii doar tu.
– Probabil. Tu, esti fericita?
– Sunt bine.
– Atat?
– Sunt linistita.
– Asta nu o cred.
– De ce pentru ca nu imi strig fericirea?
– Nu stiu, pur si simplu nu cred.
– Nu vreau sa te conving si plus de asta consider ca fericirea este marcata de momente. Daca as alerga dupa ea as trai ades dezamagita.
– Dezamagita de ce?
– De mine in primul rand, dar as da vina probabil pe viata, pe nesansa.
– Nu depinde totul doar de tine.
– Consider ca depinde. Viziunea pe care sunt capabila sa o am asupra vietii mele face diferenta. In fine, de ce esti aici?
– Pentru ca vroiam sa vad ce mai faci?
– Sunt bine. Sunt linistita, iar asta in zilele noastre e un lux, iar eu un om bogat.
– Iubesti?
– Efemer, dar cred ca ma indrept intr-acolo.
– Tu? Iubesti?
– Sincer, nu cred ca sunt capabil sa iubesc.
– Iti multumesc.
– Pentru?
– Sinceritate. A fost greu sa-ti accepti asta.
– Pe tine te-am iubit.
– Asa iti place sa crezi.
– Probabil.
– Iti multumesc din suflet. Acum sunt fericita. Sincer.
– De ce?
– Pentru ca e minunat sa vad ca ai ajuns sa te cunosti si tu, ba mai mult sa te si accepti.