– ?
– …
– Doresc sa-ti vorbesc.
– Fa-o.
– Nu stiu de unde sa-ncep. Sunt atat de multe de spus incat aleg mereu sa tac.
– Ia primul lucru care-ti vine-n minte si rosteste-l.
– Am obosit. Am obosit sa alerg.
– Opreste-te.
– Dar stau … gandurile imi alearga, de aici acolo. Sunt un amalgam de ganduri, de planuri si dintr-o data parca totul se opreste.
– De ce?
– Pentru ca-mi este frica. Imi e frica sa aleg, sa o iau iar si iar de la capat si mereu de la un alt capat.
– Despre ce vorbesti?
– Despre viata.
– Ma pierzi.
– M-am pierdut si eu.
– Cauta …
– Asta fac. Imi caut gandurile cele mai bune, ideile cele mai plauzibile, dorintele … Dar nu stiu ce imi doresc, da, defapt, eu ce imi doresc?
– Eu o stiu cel mai putin.
– Dar tu ma cunosti. Nu-i asa?
– Cunosc omul pe care l-ai lasat sa se vada, te simt cand vrei sa imi spui ceva, te simti cand esti suparata, te simt cand … un om nu ajungi sa il cunosti nici intr-o viata.
– Dar …
– Da, iti cunosc si fiecare parte a corpului tau, stiu ca iti place sa teatrul, stiu ca iti plac oamenii, stiu ca iti place sa ii ajuti pe ceilalti, stiu ca te simti ocrotita in bratele mele, dar ai fugit de atatea ori, de atatea ori ai plecat, o zi-doua dar ai plecat. Nu mai stiam nimic de tine. Am inteles ca trebuie sa-i dam timpului timp, dar vezi tu, oricat te-as cunoaste, pe tine, pe toti ai tai, ce iti place si ce nu, ceea ce este in mintea ta atunci cand fugi nu cunosc …
– Si ce vrei sa spui cu asta?
– Nu stiu … dar undeva te pierd. Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit pe nimeni. Ma completezi exact atunci cand eu nu o cer, ma simti fara sa-ti vorbesc, dar parca pentru tine toate astea nu sunt indeajuns.
– Pentru ca dragostea ma tine in viata, pentru ca te iubesc mai am inca puterea sa ma lupt in haosul asta pe care il numim viata. Dar, dragostea nu ne tine de foame, dragostea imi alimenteaza speranta, imi mentine idealurile si puterea, dar ea nu imi da solutii.
– Solutii sa ce?
– Sa ducem o viata mai buna, sa ne permitem lucruri, sa construim impreuna si astea ne leaga nu?
– Dar, toate astea nu sunt esenta.
– Poate ca nu, poate ca da. Traim in lumea asta vrem nu vrem e necesar sa ne adaptam. Nu putem sa ne hranim cu aer, nu putem sa ne limitam doar la niste locuri de munca, pentru ca ne-am obisnuit in rutina de a pleca dimineata si a ne intoarce seara. E necesar sa facem mai mult.
– Total de acord. Dar cum?
– Asta ma intreb si eu, ma tot intreb: cum? Si de aici si gandurile.
– Incet, incet vom avea ce ne dorim.
– Nu mai am rabdare. Azi contruiesc, maine totul se darama.
– O luam de la capat.
– O viata sa o iau de la capat? Am obosit si cel mai tare ma obosesc eu pe mine. Bat pasul pe loc.
– Ai rabdare cu viata.
– Am … sau am avut, poate maine voi avea din nou.
– Aminteste-ti ca exista noi. Eu sunt aici si nici nu voi pleca, te voi lasa pe tine in schimb, sa fugi din cand in cand, sa respiri si sa te intorci. Stiu ca ai nevoie de tine, chiar daca tu imi esti indeajuns, eu tie nu-ti sunt. Ai nevoie de tine. Amandoi avem nevoie de tine. Sunt aici si vom merge pas la pas. Ai incredere doar… te rog.

20130404-230112.jpg