In aceasta seara am ramas pe ganduri cu gandurile lor.

„E foarte trist cand te trezesti cu tine insuti si nu ai ce sa-ti spui.”

Privit pesimist, sceptic da este foarte trist atunci cand ajungi sa nu mai vorbesti cu tine, sa simti ca ti-ai spus tot ce aveai sa-ti spui, ca ai simtit in tine tot ce aveai de simtit, si ai ajuns la o saturatie a trairilor.
Extrapoland ideea, exista momente cand discutiile cu tine se opresc, stagneaza. Este nevoie de tacere, dar as considera ca se cauta linistea si ea vorbeste dragii mei, ea naste in fiecare dintre noi, un nou suflu, o noua speranta. Tacerea vorbeste si ea spune atat de multe, paradoxal, dar ea rosteste mai mult decat o fac cuvintele.
Sunt de parere ca, decat un gand care-ti atarna greu pe umeri si naste sentimente pe masura, mai bine un gand pozitiv, bun, saltaret.
Nu de mult ii spuneam unei prietene: „Alege sa vezi lucrurile astfel incat sa aduci un aport omului din tine, nu-l afunda in ganduri pesimiste si negre, te vei afunda din ce in ce si din rau te vei simti mai rau.”
De multe ori ne pierdem, dezamagim si ne dezamagim, dar vine un moment in care te intrebi: „Pana cand?”
E drept momentele alterneaza, nu exista oameni doar fericiti, oameni doar tristi. Fericirea alterneaza cu nefericirea. Putin cam mult spus, dar consider ca totul depinde doar de fiecare dintre noi si de cum alegi sa te incarci, cum alegi sa vezi.
Cu totii cautam perfectiunea si sfarsim prin dezamagire si frustrari, caci ea nu exista, oricat o cauti, oricat lupti, oricat iti doresti sa fii de bun, exista oameni mai buni decat tine, mai si mai si mai.
Accepti?
Iti poti accepta ca nu poti fii cel mai bun, cel mai iubit, cel mai adorat, cel mai sau cea mai?
Si cand spun accepti, o faci fara sa nasti in tine frustrari si dezamagiri? Caci acceptarea inseamna cel mai putin asta.
Si marea greseala, ne raportam mereu la cei din jur, fara sa privim la noi, dinauntrul nostru.
Ai depasit omul care erai ieri, poate chiar pe cel de astazi, raportandu-te la etalonul: tu?
Da?
Acum priveste catre cei mai buni ca tine, ii admiri?
E munca grea, dar nu si imposibila.

Si acum e randul ei, scris de ea, in jurnalul ei, Eva pe nume marturiseste: „Dar până la un punct suntem toţi la fel: dacă te împiedici o dată, a doua oară eşti mai atent pe unde calci, dacă azi ţi-a fost frig, mâine o să te îmbraci mai gros, dacă nu ţi-a priit un fel de mâncare, de acum înainte o să-l eviţi. Într-un fel sau altul nimeni nu porneşte de la zero. Pornim cu toţii de la -1, -2, -3… şi în final ne purtăm cu toţii trecutul în spate.”

Ei bine, e necesar sa-mi recunosc, caci ma invart de ceva timp intre oameni supraponderali, si peste asta de parca nu ar fi indeajuns de grei si-au legat mainile in lanturi, si apoi picioarele, iar capul lor sta plecat de masca grea pe care-o poarta.
Trecutul care atarna, te face sa oftezi des, sa speri deloc, sa te increzi din ce in ce mai putin, sa vezi doar partea plina a paharului si sa mai pui cate un pic. Si pic cu pic, atarna cantarul trecutului tau si ajungi un supraponderal. Obosesti sa iti spui buna dimineata, obosesti sa-ti zambesti, obosesti sa crezi, pentru ca toate duc catre aceeasi suferinta.
Si fac cum fac si ma intorc la aceeasi acceptare, la aceeasi viziune si uite asa ajung sa ma repet.
Duci trecutul, legat de maini si de picioare atat cat iti doresti sa fii prins acolo, atat cat alegi sa vezi.
De ce?
Te-ai gandit ca iar privesti intr-o maniera care doar te incarca?
Si acum ca ai citit destul, fa un exercitiu si aplica ceea ce am scris mai sus pentru trecutul tau.
Te vei porni de la -1, -2 sau poate -10, doar in functie de cum alegi sa te vezi, sa vezi, cat si cum alegi sa accepti.

Din suflet si cu drag,
A

20130226-210643.jpg