Sa fii avut doar zece ani cand am patruns in Cimitirul Cartilor Uitate.
Acum am 24 si inca nu m-am lecuit. Imi amintesc si astazi fiecare treapta plina de praf, acel beton nefinisat al peretilor ce ma coborau de la intuneric catre bezna.
Am inceput sa pipai cu teama si emotie cotoarele miilor de tomuri gazduite de o parte si de alta. Am patruns prin toate cotloanele vrajita si infricosata.
Aceeasi fascinatie si curiozitate mi-a oferit-o mai apoi morga spitalului din cartierul meu si dupa depozitarul capelei din centrul acestui al doilea Paris.
Mi-as fii dorit sa cunosc istoria fiecarui roman si autor, fiecarui trup neinsufletit.
Traiesc din curiozitate si consider ca asta ne tine in viata si ne hraneste, sau cel putin pe mine.
Din curiozitate am deschis usa dupa usa si am explorat.
Din curiozitate am ajuns sa simt, sa iubesc si sa traiesc.
Am ales la intamplare o carte am cuprins-o in palmele de copil si am urcat scarile catre lumea de dincolo.
Lumina puternica de afara m-a orbit.
De o parte si de alta a usii ma asteptau, mama si tata. Le-am zambit strengar pentru a-mi ascunde teama.
Mi-au cuprins palmele in mainilor lor si am pornit-o toti trei pe bulevard.
De atunci, ne-am intors periodic pentru o alta poveste, lasand-o pe cea veche la locul ei.
Acum, locul imi este prietenos iar mama si cu tata ma asteapta acasa.