M-am scufundat cu submarinul prietene. Nu cunosc drumul, nici sensul de mers, nu mai vad si urechile imi tiuie sacadat.
Ma simt stanjeneit, mi-e teama putin – recunosc, dar zambesc dobitoceste.
Incerc sa zaresc macar o luminita dar intunericul ma afunda. Ma invart stanga-dreapta, fac 2-3 pasi, imi vantur bratele, incerc sa gasesc ceva de care sa ma tin si nimic.
Pana mai ieri nu suportam sa-mi bata in fata lumina iar acum o caut.
Daca ma gandesc bine, ieri am fost tacut, ma enerva galagia si vroiam sa imi aud gandurile, sa fiu doar eu cu mine, si acum … acum as da orice sa aud o voce, un zumbet, o soapta.
Am cateva minute de cand sunt eu cu intunericul meu si deja este prea mult…prea liniste pentru vacarmul citadin cu care sunt obisnuit.
Mi-e dor de casa … prietene … submarinul se scufunda.